Sub aparența unui roman polițist, în care aventura ocupă un spațiu generos,
romanul lui Adrian Grigore aduce în actualitate viața românilor în ultima perioadă
a comunismului, respectiv a dictaturii lui Ceaușescu, perioadă pe care, prea repede o uităm, iar tinerii, din păcate, n-o cunosc. Motto-urile care prefațează romanul ne atrag atenția asupra intenției autorului: ,,Credem adesea că lucrurile ce le-am uitat nici n-au fost” (Nicolae IORGA) / ,,Cei care uită trecutul sunt condamnați să-l repete” (George SANTAYANA).
Ca structură, romanul respectă schema unui ,,roman de aventuri seducător,
construit după toate regulile genului… Dar aventura, deși captivantă, nu este decât un pretext ce motivează incursiunea într-o lume bolnavă…” – România ultimei
perioade a dictaturii comuniste. (Silviu Angelescu – coperta a IV-a, Ed. Albatros,
Bucureşti, 2001).
Narațiunea se structurează într-o succesiune de secvențe, aparent
independente, vizând, în paralel, competiția tehnologică – Cursa Spațială dintre
Statele Unite și Uniunea Sovietică, în prelungirea Războiului Rece. Acțiunile
protagoniștilor gravitează în jurul prăbușirii iminente a unui satelit sovietic ale
cărui baterii atomice pentru alimentarea sistemelor electronice ar fi produs, la
impactul cu Pământul, un dezastru greu de imaginat. Estimările americanilor
indicau locul impactului – Europa de Est, mai exact, Munții Dobrogei, aproape de
gurile Dunării. Totul se concentrează pe interesul pentru cutia neagră a acestui
satelit, (respectiv informațiile cu caracter militar sau economic, ceea ce dă
romanului substanța polițistă; americanii, rușii, evreii (prin șeful Securității din
România) se spionează reciproc. Catastrofa pe care ar fi produs-o prăbușirea
acestui satelit este ignorată, interesul concentrându-se pe informația militară sau
economică aflată în modulul codurilor, care trebuia recuperată de către unii,
respectiv, capturată de ceilalți. Fiecare acționează în stilul caracteristic, angrenând forțe și practici specifice, dezastrul rămânând în plan secund. Din acestea, transpar elemente definitorii pentru mediile în care se produc: precizie, rigoare, suspiciune, teroare, degringoladă etc. Profesorul savant Eduard Gordon e folosit sub stricta comandă militară, în condiții de maximă securitate. Colonelul de contrainformații Zapojnicov traversează etape dure, de la extaz, la agonie (de la colonelul Zapojnicov, la emigrantul evreu Alexei Leibovici, până la spionul Rasputin).
Spionajul american se folosește de studenți infiltrați în universitățile din țările
comuniste (agenți arabi, români sau bulgari), cel rusesc, de rakeți moldoveni.
Securitatea română racolează tineri, de preferință instituționalizați, precum Ileana
Popescu sau Bebe Aur.
Secvențele se asamblează, ca într-un puzzle, dând coerență mesajului.
Acțiunea se desfășoară pe fondul unei Românii urâțite de comunism, cu metehne și practici dictatoriale. Actanții aparatului opresiv – partidul, securitatea, dictatorul – sacrifică, prin înfometare și privațiuni de tot felul, însăși ființa națională.
Exploatând aparenta detașare față de URSS, cu ambiții de independență
economică, pe fondul înfometării propriului popor, Ceaușescu se visează liderul
Lumii a Treia, folosind în acest scop resursele țării.
Securitatea statului (generalul Virgil Pleșca, maiorul Alexe Marian ș. a.) e
atotputernică și omniprezentă: supraveghează totul – ascultă convorbiri, aprobă sau nu „ieșirile” din țară oricărei persoane, spionează ambasadele și pe propriii agenți.
Nu e de mirare că generalul Pleșca se consideră cel mai puternic om din țară, după dictator. Lupta împotriva imperialismului, ca și vigilența revoluționară nu-l
împiedică să se îmbete cu coniac Hennessy, sau să piardă sume în valută la jocurile de noroc de la casa conspirativă „Cuibul berzelor”. Nu se dă în lături în a negocia eventuala „captură” (cutia neagră) pentru Israel, contra unor fabuloase avantaje pecuniare ilicite, antrenând în acest scop o puternică rețea de agenți ai Securității române. Avidă de privilegii, securitatea orchestrează „perdele de fum” care învăluie mizeria vieții cotidiene a oamenilor – grija fiecăruia de „a pune ceva” pe masa familiei. Psihoza permanentă a oamenilor pentru a afla unde „se dă” „ceva”, cozile la alimente – tabloul antologic al cozii la brânză – trista „oportunitate comercială” a țăranilor din piață, de a-și vinde ceapa, cu acest prilej, e într-o flagrantă opoziție cu lipsa grijilor materiale și huzurul privilegiaților.
Coada „la brânză” este imaginea emblematică a stării societății românești în
ultimului deceniu al dictaturii comuniste. Într-un oraș al științei (experiment social
tipic comunist!), conviețuiesc, din comandamente de partid, categorii sociale
diverse: muncitori, țărani legumicultori, cercetători fizicieni, pe care îi adună, la
aceeași „coadă”, tăvălugul comunist – foamea egalizatoare; unii, disperați „să
apuce” brânză, ceilalți, resemnați și scârbiți. Imaginea celor doi cercetători care, stând la coadă, discută probleme științifice și scriu cu creta formule pe tabla
ruginită a porții, luați în derâdere de țăranii „zarzavagii”, vorbește de la sine despre condiția omului de știință într-o astfel de societate.
Zvonuri, liste, înghesuială, țipete, fum de gunoaie arse, valul de zer maroniu,
urât mirositor, năvălind peste picioarele oamenilor, înjurături, se rostogolesc într-
un vacarm grotesc, ca într-un tablou de Hieronimus Bosch. Totul pare o comedie
neagră, cu actori diletanți, într-un total dispreț față de OM.
Demne de reținut sunt amintirile profesorului Eduard Gordon, participant la
un simpozion de seismologie, simpozion urmat de o degustare de vinuri în
Vrancea: domnul „sobru cu păr grizonat… costum albastru… cravată roșie…
ochelari de soare” care supraveghea îndeaproape respectiva activitate științifică
(poliția politică); tabloul liderului politic de deasupra butoaielor, considerat de el ca fiind proprietarul cramei; tăcerea bruscă din jur, la aprecierea sa ironică : „un popor al cărui lider veghează, până și în beciurile cu vin, nu poate fi decât un popor fericit”.
Dincolo de tensiunile dintre confruntările rețelelor de spioni, romanul
conturează o Românie îngenunchiată de situații și decizii aberante: lipsa
alimentelor, lipsa combustibililor (lipsa benzinei chiar și pentru ambulanțe!),
folosirea intelectualilor (cercetătorilor) la munci derizorii (sortarea cartofilor,
acțiunea ,,cănița” ș. a.) – toate – în întâmpinarea Conferinței Naționale a Partidului
Comunist.
În tot acest turbion de spioni, agenți dubli, securiști, activiști de partid, este
antrenat automat și Institutul de Seismologie din România. Șoferul Gică și
electronistul George ajung, fără să vrea, protagoniștii unor aventuri riscante.
Personaje oneste, care își fac datoria profesional, cu seriozitate, înfruntând
vicisitudinile generate de lipsa mijloacelor tehnice, de neajunsurile vieții de zi cu
zi, se confruntă fizic cu situații care le pun viața în pericol.
Ceea ce iese în evidență – și aceasta este și intenția autorului – este absurda
subordonare a activității științifice comandamentelor de partid. Directorul
Institutului de Seismologie este la cheremul funcțiilor politice cu care sunt
îndrituiți oameni fără prea multă instrucție, dar bine îndoctrinați și răsplătiți cu
nenumărate privilegii. Opoziția singulară și firavă a unor cercetători (refuzul de a participa la aberanta „muncă patriotică” sau alte activități stupide) este sufocată
prin manevre politice: refuzul vizelor de ieșire din țară pentru participări la
reuniuni științifice, neacordarea unor drepturi legitime ș. a. Competența
profesională a cercetătorilor precum Stoian nu contează în fața activiștilor (Cătană, Vasile, Gogea).
Ca în celebra nuvelă a lui George Orwell, egalitatea socială funcționează
după reguli comuniste: unii sunt mai egali decât alții! În virtutea „discriminării
politice” care funcționează în relația dintre cetățeni și partid, „nici un membru de
partid nu mai merge la udat (porumbul „cu cănița”!) …”, ci la Sala Polivalentă, la
„mitingul prieteniei româno-zaireze”! Activiștii partidului manevrează în Institut
activități derizorii („salvarea recoltei” prin udare cu cana (!), confecționarea
pancartelor prin „reconversia” unora de pe vremea lui Stalin și Gheorghiu-Dej ș.
a.), dispoziții controversate – un real „mult zgomot pentru nimic”. Activitatea de
bază a Institutului este obstrucționată de toată această agitație, specialiștii fiind
nevoiți să înfrunte dispozițiile sau să se resemneze, cu sarcasm.
Metehnele, bine înrădăcinate în sistem, vor prolifera și după căderea
comunismului, cu aceeași protagoniști, prin acțiuni ușor cosmetizate.
Dinamismul acțiunii, stilul lipsit de ornamente, dialogul alert, bine adecvat
situațiilor relatate în roman, fac din acesta o lectură atractivă, foarte accesibilă.
Autorul pune în evidență limbajul „de lemn” și stereotipurile actorilor sociali ai
vremurilor evocate. Dincolo de ficțiunea specifică genului, romanul poate fi
considerat un valoros document al unei epoci care nu trebuie să se repete.
Prof. Ioana GRIGORE VARGA
Email: gr.ioana@gmail.com
Phone: + 40 723 144 325